Timo Tolkki’s Avalon – The Land of New Hope

După plecarea din Stratovarius, Timo Tolkki, unul dintre cei mai importanți chitariști și compozitori euro-power metal, a încercat, cale de vreo opt ani, să-și controleze tulburarea afectivă bipolară și să repete performanțele ce i-au dat dreptul la paternitatea copilului făcut după o seară-n trei cu Abba și Richard Wagner. Și a tot încercat, și i-a tot nereușit, ba prin proiecte cu iz simptomatic ca Revolution Renaissance, ba prin reciclări ca Symfonia, până când, în 2011, s-a supărat atât de tare pe fani, pe prăjituri, pe vocea lui Andre Matos, pe răceala lui Mikko Harkin, pe mâna lui Uli Kusch – care la rândul lui s-a supărat pe mirosul de pișat din backstage -, pe Santiago de Chile (deși nu știu de ce; acolo a cunoscut picioarele… pardon, vocea Caterinei Nix), pe cutremurele din Japonia, pe hotelurile din Brazilia, pe avioane, pe capitalism, în fine, pe toată lumea, încât a hotârât s-o dea în (la?) mă-sa de carieră profesionistă în muzică. Amăreala completă o puteți citi aici și aici.

Dar Tolkki e un idealist; un tip care a luat (prea) în serios mesajul ”ne avem ca frații/ne mâncam căcații/Future World!” primelor Keepere Helloween. Mai e și ecologist (Paradise). Astfel că, la doi ani de la anunțul retragerii, a revenit cu The Land of New Hope, un album conceptual, plasat într-un cadru post-apocaliptic, în care ultimele suflări umane caută resurecția civilizației, rezultanta aspirațiilor personale romantice generale (înțelegând prin asta o lume mai bună, mai empatică, mai morală, mai responsabilă etc.) coroborate cu frustrările și dezamăgirile cotidiene. I s-au alăturat cu această ocazie 12 muzicieni de clasă. Merită să-i enumerăm și să amintim trupele importante din care au făcut sau fac parte: Michael Kiske (Helloween, Unisonic), Rusell Allen (Symphony X), Rob Rock, Tony Kakko (Sonata Arctica), Elize Ryd (Amaranthe), Sharon den Adel (Within Temptation) soprana Magdalena Lee, Derek Sherinian (ex-Dream Theater, Malmsteen, Billy Idol), Alex Holzwarth (Rhapsody of Fire, Avantasia), Jens Johansson (Stratovarius), Sami Boman (Silentium), Mikko Harkin (Sonata Arctica).

Coperta madmaxiană – opera francezului Stanislas W. Decker – descrie bine muzica albumului The Land of New Hope. Îmbinarea dintre speranța dată de razele soarelui ce luminează fundalul/calea (imbold) supraviețuitorilor, pe chipul cărora se poate întrezări angoasa, prudența, dar, mai ales, determinarea, și peisajul dezolant, ars, mort (partea de jos), rece, apăsător (partea de sus), simboluri geometrice ale cataclismului, reprezintă un fel de grup al Inelului science fiction (Tolkien-Tolkki?) pornit în reafirmarea viețiii. Iar sound-ul, acționând mai degrabă ca suport pentru cele șase voci (latura Opera ce amintește de Queen), și poezia, noțională, transpun dorința ultimilor rămași pe planetă de a rezista și de a nu repeta greșelile dezastruoase.

Patru piese vreau să aduc în față.

Enshrined in My Memory

Țin s-o menționez pentru că e ridicolă desprinsă de contextul albumui, așa cum se întâmplă în videoclipul oficial. Tenta senzuală din filmări, marșând pe siropeala amorezaților, privează rolul de liant pe care-l are de facto. Versurile sunt foarte interesante luate în scheletul albumului, absolut cretine intrepretate prin crăceala și descrăceala Elizei Ryd (edit: ok… rochia solistei e drăguță).

Shine

Aici avem un duet Elize Ryd – Sharon del Adel care ar fi putut deveni o bornă power metal melodic dacă n-ar fi fost repetitivă.

I’ll Sing You Home

Tot Elize Ryd. Dar de data asta în sens 100% apreciativ. Vocea ei pare ruptă din Rai pe această superbă baladă. Gândul zboară la Forever, o altă compoziție lentă semnată Tolkki (era Statovarius).

The Land of New Hope

Piesa care dă titlul albumului și care îl închide, rezervată lui Michael Kiske. Și chiar dacă asemănările cu Keeper of the Seven Keys sunt evidente, aduc climaxul. Neamțul sună formidabil în orice condiții. Mă întreb câte cariere mai are de gând să salveze The Voice (în Revolution Renaissance tot el a salvat ce era de salvat)…

Mai semnalez solo-ul vitezist de chitară de pe The Magic of the Night (nu-i de mirare că revista Guitar World l-a așezat pe Tolkki în top 50 cei mai rapizi chitariști din toate timpurile) și cel de clape inclus în To the Edge of the Earth.

The Land of New Hope: un album definitoriu nu doar pentru artistul Timo Tolkki, ci și pentru omul Timo Tolkki. Mesajul său este transmis în egală măsură prin muzica în sine și prin intermediul textului. O creație nu tocmai spectaculoasă, standardizată, dar contemplativă, dinamică, interpretată cu multă pasiune.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s