Can – Tago Mago

În Grădiștea, județul Vâlcea, localitate unde obișnuiam să-mi petrec câteva săptămâni din vacanța de vară, trăia un om despre care legenda spunea că innebunise în școala generală, efect al șocului produs de primirea notei 4 la un test de limba română. Nu știu cât de adevărată e povestea, însă știu sigur că bărbatul era un mic geniu, nu doar pentru că îi ascultam atent monologul-cuvântare (mereu nocturn) din pridvor (eram vecini), rostit cu patos călinescian, ce trata cu mult subiect și predicat, la nivel teoretic, scrierile unor Eminescu, Blaga, Barbu, Bacovia sau mizeria din spatele așa-zisei ideologii F.S.N., ci și datorită nașului meu care, neurolog fiind, atesta agerimea minții sale (din postură de doctor personal) în sesiunile de tratamente și experimente efectuate cu scopul de a-i ameliora schizofrenia (în cele din urmă totul se reducea la sedative…).

Într-un an când viața nu-mi permitea prea mult timp liber, eu și încă doi prieteni, un băiat (coleg de liceu; tipul la care m-am referit în articolul precedent) și o fată (rockeriță, amică de-a mea cunoscută pe internet), ne-am dus doar un weekend până la casa din Gradiștea ca să ne mai destindem, să mai respirăm alt aer… să facem un grătar, să bem o țuică… românul tot român. Seara, pe la ora 11, Nicu, căci așa i se zicea subiectului nostru, ne face o vizită, probabil nu tocmai bruscă, euforia cauzată de surplusul de alcool împingându-ne la urlete infernale suprapuse peste laptopul din care se auzeau aceleași trei chestii: Opeth (îi placea ei), Trooper – Tari ca Munții (la beție asculți orice) și imnurile Lazio Roma (eh…). Primul impuls la vederea lui a fost de remușcare, de rușine. Și când să-mi cer scuze pentru excesul de zel și pentru tulburarea liniștii publice, îl observ cu ochii ațintiți asupra gagicii din mica noastra ceată zgomotoasă. Ezit, dau să îngăim ceva, la care el, pur și simplu hipnotizat: ”Ce păr lung și frumos aveți, domnișoară! Parcă sunteți…”, și a zis un nume de femeie pe care nu l-am reținut; cred că Maria (pe 99% dintre oltence le cheamă așa). Apoi face un pas către masa noastră improvizată din curte, lasă trei ouă și pleacă. Toată scena a durat cam un minut. Ne-am dus la culcare.

A doua zi am întrebat prin sat despre misterioasa fată. Unii ziceau că era sora lui, decedată în fragedă pruncie din cauza vreunei afecțiuni medievale (pe acolo încă se moare de varicelă), alții că sunt născociri de ”om nebun”, însă cei mai mulți indicau o persoană care i-a fost colegă în… școala generală, moartă demult. Atât mi-a trebuit ca să nu-mi mai ardă de petreceri. Tot ce voiam era să plecăm înapoi la București și, pe drumul de întoarcere, să ascult liniștit Can – Tago Mago. Doar priviți coperta și veți înțelege rațiunea.

Ioan Cora: ”Cred ca nu mi-a fost dat sa ascult o muzica care sa-mi provoace simptomatologia schizofreniei asa cum a reusit Tago Mago (…) cum ar fi sa-ti scuipi creierul?”.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s