Trooper… Trooper

Poate mai mult decât ar fi cazul, rock-ul autohton postdecembrist, cu precădere cel din ultimii aproximativ 10 ani (muzicienii aveau anumite scuze înaintea Loviturii de Stat; plus că atunci nu eram născut; durerea istorică are altă încărcătură), mi-a provocat deziluzii (în sensul a ceea ce englezii numesc ”let down”) suficient de tari încât să rup legăturile cu lumea (mai ales underground) pe care o iubeam.

Semifinala Eurovision România 2019, desfășurată la finalul săptămânii trecute, peste care am dat din pură întâmplare (butonam televizorul post Lazio – Juventus), mi-a accentuat mâhnirea, jutificând, într-un mod amar, neglijarea autoimpusă. Nu neapărat din cauză că formația Trooper, una dintre titulaturile ce au oferit la începutul anilor 2000 speranța intrării noastre pe harta internațională de gen, se afla acum printre Nicole, Vaide și Temișani (pe eternul Aurelian – nu pe marele Andreescu – l-am văzut deseori difuzat la Taraf TV…), ci pentru că piesa târgoviștenilor, Destin, sună cam prea mult (plagiat?) a Phoenix-Sabaton: bucățile de ”lalalailailailai”/riff-urile duc serios către tiparul Mircea Baniciu/Swedish Pagans.

Iar Încă o Luptă sau Strigăt, primele melodii de pe Trooper 2002 (album-debutant pe care l-am cumpărat de 4 ori imediat după lansare – un CD pentru colecția mea personală, celelalte trei pentru a împărtăși convingerea că muzica românească are potențialul să-și depășească limitele), piese pline de coloană vertebrală, în ciuda influențelor inerente (și naivității), aveau ceva universal, sonic și liric, paralele binecunoscutului spectacol românesc al incapacității desprinderii. Din păcate, Trooper a reiterat și sintetizat foarte vizibil (la TVR) metehnele rock-ului nostru, dovedind (iar) că trupele românești de rock/metal au fost și sunt, cel mult, precum Epiphyllum oxypetalum: înfloresc pentru foarte, foarte scurt timp, durată insuficientă pentru ieșirea din cochilie (suficiența nu-i o soluție pe termen lung; au trecut aproape trei decenii de când ni s-au deschis porțile și tot nu contăm la nivel internațional – deși trebuie apreciat efortul micii excepții numite Negură Bunget). Suntem oare copiii Cerului? Mai degrabă Fiii Ploii…

Notă: Pasul în spate pe care l-a făcut Trooper odată cu Desant (2005), decadență (una e să compui mai soft, altceva e să lălăi două note, posibil copiate mai ceva ca Mircea Cărtărescu din Laurence Sterne, imposibil salvate de solo-urile Balaurului, ca să nu mai vorbim despre alunecatul pe panta comercialului ieftin – asocieri cu Bere Gratis) continuată până azi, poate are de-a face și cu faptul că Alin Dincă, solistul vocal, și-a pierdut abilitățile care m-au bucurat în peste 20 de concerte la care am asistat în perioada 2002-2005. Astfel, nu vreau să ignor existența unor posibile probleme medicale cu consecințe ruginite. Poate omul, fără să vrea, nu mai duce ca înainte (și cum trebuie să mănânce și gura lui…), de aici și transfigurarea găștii în compoziții simpliste cu pretinse aere de operă rock (în fapt pop cu distors) situate, bineînțeles, sub obsedanta paradigmă noi-cu-ale-noastre: ”Poemele Valahiei/Moldovei” unde cumva se încearcă mascarea limitelor artistice. E puterea Universului ce în noi mereu a stat?

P.S. : Mihai Plămădeală, pe muzicisifaze.com, spunea în încheierea cronicii făcute primului album Trooper: ”Așteptăm cu interes următorii pași pe care îi va intreprinde Trooper, considerând totodată că pot face cu mult mai mult decât ceea ce au realizat până în prezent (septembrie 2004)”. Da… și eu consideram la fel. Răspunsurile, însă, au fost contrare speranțelor noastre (Destin e doar cireașa recentă de pe tortul saprofiților mioritici).

P.P.S. : Am vrut să insist încă vreo zece pagini și pe ceva ce frizează șarlatania, anume ”îndurerarea” membrilor Trooper după Marele Pârjol. Mă rezum totuși doar la: 1. Am leșinat, prin 2004, la un concert Trooper din Club A (evident, din cauza înghesuielii; printre multe alte motive neaoșe) 2. Mai tânăr fiind, deci și mai inconștient, am stat în fața scenei pe tot parcursul concertului Trooper din deschiderea Blind Guardian, în ciuda ploii torențiale și vântului foarte puternic ce zguduiau din toate temeliile stucturile metalice pline de electricitate (Arenele Romane). Oare atunci nu trebuia oprită treaba și evacuat publicul în regim de urgență? Păi, nu! Pe aici, mai bine se montează o umbrelă de plastic (a.k.a. stingătoare expirate) împotriva furturii – cod portocaliu – decât să nu se vândă cacatul ăla de bere diluată și căcații ăia de mici cruzi (reală valoare financiară pentru majoritatea artiștilor/organizatorilor români), chit că asta înseamnă punerea publicului în pericol.

Nu spun că spectacolele caritabile ori mesajele împotriva ignoranței (corupției) sunt de lepădat. Dar băieții ăștia au uitat brusc felul cum tocmai ei organizau/girau cu prezența (tăceau!) concerte-criminale sau cum, împreună cu tovarășul-dinozaur Andrei Partoș, sub sloganul ”vouă nimic nu vă convine”, îi luau peste picior, chiar la Radio România Securități, cu mult înaintea tragediei, pe cei care încercau să tragă un semnal de alarmă. Deci, Coiotule, mai ușor cu pianul pe scări atunci când faci live-uri moralisto-revoluționare pe Facebook! În locul tău m-aș uita puțin în oglindă și mi-aș cere iertare Pentru tot ce-a fost. Nu tu și colegii tăi (de breaslă, nu doar din Trooper; amnezici cât cuprinde!) sunteți tocmai în măsură să faceți pe Gavroche.

Inca o lupta, pentru cine?
Am mai pierdut un vis din noi…
Visul meu, visul meu, visul meu… VISUL MEU!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s