Dincolo de adăpost

Un Rousseau wannabe. Sau Rousseau când avea pojar. Am abandonat X, dar am adoptat Y. Ohhh…

Aseară, cineva m-a întrebat pieptiș de ce am renunțat la camgarnul cu care m-am îmbrăcat aproape zece ani de zile; de ce, contrar privilegiului de a fi lângă o Elizabeth din Marchen, am ales un drum mult mai puțin stabil și, dat fiind „norocul”, de ce, cum spunea Nineta Romulus, mi-am dat singur foc la valiză. A fost prima oară când cineva insista pe subiect (familia, din momentul relativ oficial al despărțirii, n-a mai pomenit nimic în prezența mea, banuiesc că dintr-un soi de precauție – dacă nu chiar șoc, relația fiind privită în neam (ul meu; nu și al ei) drept infailibilă – față de scurta parolă prin care-mi anunțam indisponibilitatea la clarificări suplimentare). Și, fiind surprins de forța curiozității, nu am știut ce altceva să răspund, altfel decât parțial melodramatic: „dragostea împărtășită, oricât de nobilă și pură ar fi, diminuează libertatea, slobozenie oricum extrem de mică (asta ne e natura… papa, pipi, caca… și alte maslowvisme).

Azi, aflat încă sub spectrul depoziției din urmă cu câteva ore, mi-am adus aminte că săptămâna asta se reia, după un hiatus de vreo jumătate de an, serialul animat Attack on Titan, producție despre care am mai povestit că abordează oblu (interzis în țări precum China, cenzurat violent în spații ca Marea Britanie, Germania sau Statele Unite ale Americii) substanța societăților distopice, și că îmi promisesem ca fix înaintea reluării să văd DVD-ul Shingeki no Kiseki, material ce oferă integral ultimul concert Linked Horizon – Attack on Titan Live Tour.

Lansat la finele anului trecut, chiar în preajma Crăciunului (poate nu întâmplător s-a hotărât reînvierea filmului de Paștele ortodox), opera rock, unde se cântă exclusiv intro-urile și outro-urile AoT, are aceleași pretenții grandioase cu care Revo (un fel de Tilo Wolf japonez) și-a obișnuit audiența prin Sound Horizon, mai vechiul și principalul său proiect: o orchestră simfonică, o trupă instrumentală formată din muzicieni căliți, interprete celebre pe plan local, coruri, dansatori, ecrane gigant (pe care constat se afișează secvențe din anime, în concordanță cu versurile), efecte pirotehnice și de lumini etc.

Muzical, Titanii Linked Horizon nu se ridică la nivelul Sound Horizon, în sensul că lucrurile sunt simplificate therionistic, contând mai mult atmosfera și părțile comune din compoziții – repetiție făcută nu din lipsă de inspirație (ca-n cazul semi omologului suedez), ci din dorința obținerii unei conexiuni imnice – decât transpoziția Marchen, Roman ori Ark. Însă pompozitatea fistichie își găsește retorica în spectacole, tocmai datorită sentimentului de apel la autoritate prin care reflecția transpusă animat se autodefinește ca fiind atât ferventă, cât și foarte serioasă (spun asta și pentru că Cioroianu a cam eșuat în manifestul său pentru cea de-a noua artă). Astfel, relativizarea instrumentală capătă, totuși, valoare, în primul rând emoțională și analogică: urletul „Jaeger” (numele personajului principal din Attack on Titan) venit din zeci de mii de guri sau intonația milităreasco-lirică „Shinzou wo Sasageyo” (cu substrat dezrobitor din dragoste pentru cunoaștere!) ce acompaniază calculul orchestral au meritul de a trimite publicul către năzuințe… nu știu cum să le numesc… revizionistice?

Vreau să văd și înțeleg lumea de afară. Nu vreau să mor între zidurile astea fără să știu ce-i dincolo de ele – Eren Jaeger

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s